Orice om care a lucrat vreodată într-o librărie s-a izbit, mai mult sau mai puțin, de următoarea situație:

-Domniță dragă, am văzut prin ’80 o carte cu copertă galbenă la prietena mea, mă întrebam dacă o aveți.

Și omul-librar vrea, chiar ar vrea să ajute. Dar nu poate așa. Mai ales când majoritatea cumpărătorilor de carte, oricât de cititori/cunoscători ar fi ei, tot nu pricep că poate o editură nu mai există, că o copertă se poate schimba de la o ediție la alta, că și traducătorul poate fi altul, că e esențial să știi ceva (sau și altceva) despre carte. Încerci timid un:

– Să-mi spuneți măcar despre ce era, un personaj, o scenă, o frântură din numele autorului, orice lucru mic de la care am putea porni, că altfel nu pot să vă ajut.

– Domniță, dar tu n-auzi că n-am citit-o? Eu de aia o vreau, să o citesc. Știu doar coperta, nu înțelegi?!

Bună, eu sunt Anca și sunt dependentă de cărți! V-am mai spus asta și cu alte ocazii.

Însă acum deschidem pe Serial Readers o rubrică nouă, Jurnal de librar – posibil constantă – în care eu vă zic cum e la mine la muncă. Nu dăm nume, nu vrem nici să spulberăm misterul; unii cred că postările mele de pe Facebook, cele cu #librardemall, sunt ficțiune. Nu o să vă contrazic, poate e mai bine ca măcar unii să creadă asta. Realitatea să vie mijlocit în viețile noastre, să nu ne cutremure traiul prea tare. Când îmi va seca izvorul de întâmplări „cărțoase”, voi apela la amintirile vreunui prieten librar – cu toții avem Afroditele noastre. Ah, abia aștept să vă spun și despre Afrodita!

Vă mai spun de la început și că rolul major al acestor editoriale periodice este, în principiu, unul singur: punerea în slujba amuzamentului, folosind situații ce par imposibile, de o cretinătate obiectivă fără margini, dar care, analizate subiectiv, să dea de gândit apoi. Dar nu prea mult, să nu strice.

Pentru primul „episod” de jurnal am ales situația expusă-n primele rânduri. Spre deosebire de magazinele cu lapte, de exemplu, unde te poți duce să zici „la un litru vreau, că așa cumpăra mama” și chiar să pleci cu ce vrei, la o librărie (dar și la un magazin de haine, îmi imaginez) este greu spre imposibil să obții afurisita aia de carte pe care ți-o doreai. Că există șansa ca librarul, mititelul, să se fi născut la 10 ani după ce ai văzut tu cartea la prietenă, iar atunci e și mai grav.

 După cum intuim, dacă nu știm sigur, librarii de la noi nu sar din training în training, nu merg la cursuri de formare în care să li se prezinte piața de carte din ultimii 50 de ani, ba chiar în detaliu, cu grafic pe curent, perioadă, autori, tendințe, grafică a copertei, pattern și altele. De cele mai multe ori, librarul e cel care nu poate să facă altceva util cu viața sa, e cel care iubește cărțile și are o obsesie pentru ele, lucrează pe salariul minim cu aceeași bucurie cu care ar lucra pe salariul unui om de IT, știe ce a devorat în ultimii ani, știe tot ce a citit din copilărie și până acum, citește site-uri de specialitate șiiiii, dacă se întâmplă să dea peste „wow, n-o să-ți vină să crezi cum arăta prima ediție din XYZ”, va ști cum arăta ediția aia.

Altfel, cu o tristețe pe care chiar o simte, cu regret și chiar reproș față de sine, contestându-și capacitățile, librarul va accepta că nu le știe pe toate, se va strădui ca data viitoare să fie mai aproape de perfecțiune, se va gândi (iar!!!) vreo două zile la faptul că, dacă pleca-n Italia sau Anglia acu’ 5 ani, poate acum era el ăla liber în fiecare weekend, cutreierând librării în încercarea de a găsi tot ce se citește acum și e la modă printre puștani și puberi.

Sigur, iau acum apărarea librarilor de pretutindeni așa cum empatizez cu vânzătoarea de pantofi pe care dobitocul o întreabă, scârbit, dacă promite ea că ăia e cei mai buni teneși, că lui îi trebuie pentru agățat pe pietonală sau alte lucruri serioase. Că vânzătoarea aia nu știe, probabil; că ea n-are oricum bani de încălțăminte d-aia, iar șansele sunt că nici nu iese la agățat încercând să impresioneze cu ce are-n picioare (ci, mai degrabă… mă rog, nu-i treaba mea); poate că salariul ei minim merge pe o facultate sau două, pe crescut un copil sau doi, pe hrana vreunui părinte sau pe medicamentele vreunui bunic.

La fel, librarul nu poate să știe dintr-o scoarță-n cealaltă tot ce e în librărie, miile de titluri, noutățile obscure, domeniile care chiar nu-l pasionează, autorii pe care (șoc!) nu îi simpatizează ori nu-i înțelege pur și simplu.

Eh, iar partea deranjant de amuzantă urmează abia de acum. Ce se întâmplă când librarul își zice fuck it! și răspunde așa cum este întrebat, ce întrebări cretine îi sunt puse (asta în primul rând), ce aude de pe partea opusă de librărie când așază cuminte ceva și prinde din zbor cuvintele magice care-l fac să hohotească isteric – toate acestea în „paginile” periodice ale acestui nou-născut Jurnal de librar.

#cartea galbena #club de carte #jurnal de librar #librar de mall #serial readers