Esența scriitoricească a lui Ray Bradbury în „Omul ilustrat”

de / October 31st, 2016 / 235 vizualizari

Nu îl citisem încă pe Ray Bradbury când am văzut filmul bazat pe cartea Fahrenheit 451, deși despre carte știam de multă vreme și care era pe o listă literalmente interminabilă de cărți pe care e musai să le citesc în această viață. Eh, cu cartea aia n-am reușit, mă consolez cumva penibil că poate îmi ajunge că am văzut filmul, dar știu că nu-i adevărat.

Însă! Am reușit să citesc Omul ilustrat, carte ce reunește 18 povestiri legate între ele într-un mod tare interesant și scrisă de același autor, așa că pot spune, totuși, că știu ce-i cu Ray Bradbury și cum mi-a plăcut mie cartea asta și cum a fost ea chiar ceea ce nu mă așteptam să fie și cum, într-un fel, pot crede că-mi pot da cu părerea în legătură cu stilul autorului care a fermecat generații.

Prima variantă a The Illustrated Man a apărut în 1951, după care a fost reînnoită de către autor în 1979. La noi a apărut la Paladin, parte a Grupului Editorial Art, în 2016, cu o copertă interesantă și de efect care, după mine, arată mai bine decât coperta ediției princeps.

Mi-ar plăcea să vă pot povesti despre fiecare dintre cele 18 povestiri în parte, dar sărăcia omului se pare că stă-n vorba multă, iar eu nu vreau să fiu săracă pentru că ai nevoie de bani să-ți cumperi toate cărțile de pe lista aia interminabilă.

Omul ilustrat, Ray Bradbury

Rama povestirilor o constituie prologul și epilogul: naratorul se întâlnește cu Omul Ilustrat, un bărbat tatuat cu pricepere ale cărui ilustrații se mișcă, se schimbă și prezic viitorul, motiv pentru care nu poate sta mult în preajma celorlalți. Apoi câte o poveste rezultă din jocul ilustrațiilor de pe corpul acestui bărbat, iar cea din urmă îl sperie atât de tare pe personajul-narator încât acesta fuge și-l abandonează pe singuraticul Om Ilustrat.

Fiecare povestire este diferită de cealaltă; acțiunea se petrece într-un viitor supra-tehnologizat sau pe o planetă îndepărtată unde spiritele ale unor mari scriitori zac în așteptarea dispariției absolute – lucru care se întâmplă atunci când ultimul exemplar al unei cărți ce le aparține este ars pe Pământ. Sentimentele umane, trăirile intense, pasiunea, ura, răzbunarea – acestea sunt exploatate la maximum de către Bradbury, chiar dacă scena pe care se întâmplă acțiunea este de fiecare dată alta.

Impresionante sunt, în mod special: „Savana”, „Ploaia continuă”, „Astronautul”, „Ultima noapte a lumii”, „Exilații”, „Vizitatorul” și „Ora zero”.

În „Savana”, Lydia și George Hadley, părinții a doi copii de 10 ani, Wendy și Peter, trăiesc într-o casă ultra-tehnologizată în care nimeni nu mai face nimic, nici nu se mai încheie la șireturi, iar copiii au o cameră specială care își modifică aspectul (teoretic, doar vizual și olfactiv, nimic nu ar trebui să devină real). Copiii preferă sângeroasa și sălbatica Africă, cu leii ei ucigași, iar asta le dă dependență în așa fel încât, atunci când părinții își sau seama de greșeală și vor, la sfatul psihologului, să oprească toată tehnologia din casă, Wendy și Peter protestează și aleg să ofere un sacrificiu imens camerei jignite de încercarea de a fi oprită. O lecție interesantă și profundă despre educație, relația părinte-copil și incapacitatea de a identifica problemele de sub nasul nostru atunci când acestea se expandează și ne acaparează sub pretextul îmbunătățirii calității vieții.

 „Ploaia continuă” e despre speranță și despre pierderea acesteia, despre picătura care umple paharul și nebunia care uneori parcă vine ca un instrument de salvare, nu ca o condamnare, totul petrecându-se pe fundalul unei planete Venus deprimant de ploioase. „Astronautul” e despre iubire și sacrificii în relație și familie, cu un astronaut care vrea să fie printre stele atunci când e acasă și care-și promite să nu îi mai părăsească pe cei dragi atunci când se plimbă nestingherit pe cer.

Ray Bradbury

 „Ultima noapte a lumii” – toți adulții din lume visează că noaptea ce urmează este ultima, că apoi Pământul se va sfârși. Contrar aparențelor și a ceea ce credea fiecare despre rasa umană, toți sunt calmi, acceptă situația, își văd de ultimele ore de viață la fel ca până atunci. Acceptă totul cu resemnare, ori poate chiar cu demnitatea dată de faptul că sunt cu toții prea obosiți pentru a se scandaliza.

În „Exilații”, toți marii scriitorii ai lumii care au scris vreodată despre magie neagră, vrăjitorii, fantome, rău și macabru trăiesc, prăfuiți și izolați, neștiuți de nimeni, pe o altă planetă. Fiecare se ofilește tot mai mult, devine tot mai transparent și dispare de tot atunci când ultima sa carte este distrusă pe Pământ. Această soartă o au, printre alții: E. A. Poe, Bram Stoker, Mary Shelley, Henry James, N. Hawthorne, Lewis Caroll și Charles Dickens.

„Vizitatorul” este povestea excelentă a lăcomiei și a egoismului, ambele duse la extrem, ambele caracterizându-ne atât de bine: nu reușim să ne bucurăm, aproape niciodată, de un bun comun, unul care ar ajunge pentru toată lumea; încercăm să ne însușim ceea ce ne aparține și nouă în aceeași măsură ca altora, fără să vedem dezavantajele unui comportament egoist. Atât de „ca-n viață”, chiar dacă acțiunea se petrece pe o planetă unde sunt izolați niște bolnavi care suferă de „rugina sângelui”, probabil într-un viitor îndepărtat.

„Ora zero” este la același nivel al macabrului ca „Savana” – asta poate și pentru că mie îmi e o frică teribilă de copii, de negativitatea pe care o emană, de răul de care sunt capabili. În această povestire, toți copiii din lume au un prieten imaginar care le promite libertatea și anihilarea părinților lor și care dorește în schimb ajutor pentru a cuceri lumea. Iar copiii nu ezită, dornici să aibă mai mult timp de hoinărit și să nu-i mai vadă pe cei care le fac lucruri atât de nasoale cum sunt luatul de vitamine sau făcutul temelor, de exemplu. Absolut impresionantă și malefică povestea și perspectiva, mi-am văzut acolo justificată teama inexplicabilă de adulții în devenire.

Însă și celelalte povestiri sunt excepționale: de la dubluri care să stea cu soția isterică cât ieși la bere cu amicii până la părinți care construiesc himere pentru ca sărmanii lor copii să nu se lase afectați de sărăcie, de la extratereștri care au depășit etapa păcatului și s-au transformat în bule albastre de lumină ce sunt mai presus de orice e lumesc și foarte aproape de dumnezeire până la intelectuali marțieni care nu vor să se angajeze într-un război împotriva Pământului, știind că i-ar aștepta distrugerea – însă una cauzată ghici de ce anume? De consumerismul care transformă Marte într-o copie și mai proastă a Pământului, cu doamne coafate pentru care televizorul este totul și domni efeminați care caută să profite de orice oportunitate de a face comerț.

Așa că, după cum spuneam la început, cartea asta e atât de reușit îmbinată că m-a dus cu gândul la un quilt pufos și m-a convins cumva că acum îl cunosc pe Bradbury, că știu cum scrie el și că o să vreau să-l mai citesc, că în cartea asta e strânsă esența a ceea ce înseamnă scrisul lui – deci nu mă mulțumesc doar cu filmul Fahrenheit 451. Și apropo, în Omul Ilustrat este o povestire care te duce cu gândul la ideea celei mai cunoscute cărți a autorului.

Voi ce ați citit de Ray Bradbury și ce ați recomanda unei proaspăt-îndrăgostite de scrisul acestuia?

Cartea Omul ilustrat este disponibilă la Libris.ro aici și Elefant.ro aici.

# # # # # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Irrefutabilis. Autoare a volumului de poezie „Sertarul cu ură” apărut la Herg Benet.

3 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare