Când o poveste se sfârșește, alta începe…

Lou Clark are o mulțime de întrebări. Cum de a ajuns să lucreze într-un bar din aeroport și să-și petreacă timpul urmărindu-i cu privirea pe cei care pleacă spre alte locuri? Sau de ce nu se simte încă acasă în apartamentul pe care îl are deja de un an? Oare familia ei o va putea ierta pentru ce a făcut cu optsprezece luni în urmă? Și va reuși vreodată să treacă peste iubirea vieții ei? Ceea ce Lou știe sigur e că ceva trebuie să se schimbe.

Apoi, într-o noapte, la ușa ei bate cineva. Dar oare străina care îi apare în prag are răspunsurile pe care ea le caută sau îi aduce doar alte întrebări? Dacă închide ușa, viața ei va continua ca până acum: simplă, ordonată, sigură. Dacă o deschide, va risca totul. Însă Lou a făcut cândva o promisiune: să trăiască. Și, dacă vrea să o respecte, va trebui să deschidă larg ușa…

„Amuzant, surprinzător și emoționant, cu personaje care inspiră în același timp optimism și melancolie… Un roman provocator și captivant, care reușește să surprindă întreaga complexitate a iubirii.” – People Magazine

Jojo Moyes este autoarea bestsellerurilor Ultima scrisoare de dragoste, Fata pe care ai lăsat-o în urmă și Înainte să te cunosc, roman vândut în peste 8 milioane de exemplare.

După ce te-am pierdut, de Jojo Moyes (fragment în avanpremieră)

Capitolul 1

Bărbatul voinic de la capătul barului asudă. Își ține capul plecat deasupra paharului cu scotch dublu, dar, din când în când, aruncă o privire furișă, peste umăr, spre ușă. Stropi de transpirație îi lucesc pe față, în lumina benzii cu leduri. Omul scoate un fel de oftat prelung, șuierător, și se întoarce la băutura lui.

– Hei, tu…

Îmi ridic privirea de la paharele pe care tocmai le ștergeam.

– Îmi mai torni un pahar?

Aș vrea să-i spun că nu e o idee prea bună, că nu l‑ar ajuta cu nimic, ba dimpotrivă, ar întrece măsura. Dar e un tip masiv, mai sunt doar cincisprezece minute până la ora închiderii și, potrivit regulilor fir­mei, nu am nici un motiv să‑l refuz, așa că mă apropii, îi iau paharul și îl țin la nivelul ochilor. El face un semn din cap către sticlă:

– Dublu, spune, și‑și trece mâna grasă peste chipul jilav.

– Face șapte lire și douăzeci, vă rog.

E unsprezece fără un sfert, într‑o noapte de marți, iar la pubul cu specific irlandez Shamrock and Clover, din aeroportul East City – pub care e la fel de irlandez ca și Mahatma Gandhi –, este aproape ora închiderii. Barul se închide la zece minute după decolarea ultimului avion, și, în momentul de față, nu mai suntem aici decât eu, un tânăr zelos cu un laptop, două femei care pălăvrăgesc la masa doi și bărbatul care bea tacticos dintr‑un Jameson dublu, cu gheață, așteptând fie cursa SC107 spre Stockholm, fie cursa DB224 spre München – cea din urmă are o întârziere de patruzeci de minute.

Sunt la bar încă de la ora prânzului, căci Carly are o durere de burtă și a plecat acasă. Nu mă deranjează. Nu mă deranjează nici­odată să rămân până târziu. Fredonez în surdină ritmul melodiei de pe Celtic Pipes of the Emerald Isle, Vol. III, mă vânzolesc de colo colo, adun paharele de la masa celor două femei, care se uită atente la un filmuleț pe telefonul mobil. Se amuză, hohotind fără griji, ca și când ar fi bine cherchelite.

– E nepoțica mea. Are cinci zile! se laudă femeia blondă, atunci când mă întind peste masă să‑i iau paharul.

– Tare drăguță! zâmbesc. Adevărul e că sunt topită după bebeluși.

– E în Suedia. N‑am fost niciodată acolo. Dar trebuie să merg să‑mi văd nepoțica, nu?

– O botezăm! Amândouă izbucnesc iar în râs. Nu bei un pahar cu noi? Hai, ia o pauză cinci minute. Altfel, n‑o să terminăm sticla asta la timp.

– Ups! Trebuie să plecăm, haide, Dor!

Alertate de tabela de afișaj a aeroportului, femeile își strâng bagajele și probabil doar eu observ că merg clătinându‑se ușor atunci când se îndreaptă spre controlul de securitate. Pun paharele lor pe tejghea și mă uit prin încăpere dacă mai e ceva de spălat.

– N‑ai fost niciodată tentată?

Femeia mai scundă s‑a întors după eșarfă.

– Poftim?

– Să pleci de‑aici, pur și simplu, la sfârșitul programului? Să sari în primul avion? Eu aș fi tentată, spune ea, izbucnind din nou în râs. În fiecare afurisită de zi!

Îi surâd – genul de surâs profesional ce ar putea să transmită orice fel de mesaj – și mă îndrept spre bar.

În jurul meu, magazinele din aeroport se închid, obloanele co­borând cu un zăngănit metalic peste poșetele scumpe și cutiile de Toblerone. Luminile pâlpâie deasupra porților trei, cinci, unsprezece, și ultimii călători ai zilei își croiesc drum spre cerul nopții. Violet, femeia de serviciu congoleză, își împinge căruțul spre mine, cu mer­sul ușor legănat și tălpile de cauciuc ale pantofilor scârțâind pe dalele Marmoleum strălucitoare.

– Bună seara, drăguțo!

– Bună seara, Violet!

– N‑ar trebui să fii aici așa de târziu, scumpo. Ar trebui să fii acasă, cu cei dragi.

Îmi spune exact același lucru în fiecare noapte.

– O să fiu în curând.

Și eu îi răspund cu aceleași cuvinte în fiecare noapte. Satisfăcută, femeia încuviințează din cap și‑și continuă drumul.

Tânărul zelos cu laptop și bărbatul asudat care bea scotch au ple­cat. Termin de strâns paharele și fac casa, verificând de două ori, până când sumele de pe rolă corespund cu banii încasați. Notez totul în carnetul de sub tejghea, verific dozatoarele și trec pe o hârtie ce ar trebui comandat din nou. Atunci observ că pardesiul zdrahonului atârnă încă de spătarul scaunului. Fac câțiva pași să mă uit la tabela de afișaj electronic. Tocmai a început îmbarcarea pasagerilor pentru cursa de München și simt imboldul să‑i returnez haina. Mai arunc o privire, apoi mă îndrept cu pași domoli spre toaleta bărbaților.

– Hei, e cineva aici?

Vocea care se aude e gâtuită, aproape la limita isteriei. Împing ușa.

Namila de bărbat în costum e aplecat peste chiuvetă și‑și dă cu apă pe față. Pielea îi e albă ca varul.

– Au anunțat zborul meu?

– Avionul e gata de decolare. Probabil aveți doar câteva minute la dispoziție.

Dau să plec, dar ceva mă oprește. Omul se zgâiește la mine, cu ochii ca două butoane de panică.

– Nu pot s‑o fac. Înșfacă un șervețel de hârtie și își tamponează fața. Nu pot să mă urc în avion.

Aștept.

– Trebuie să merg să mă întâlnesc cu noul șef și nu pot să fac asta. N‑am avut curajul să‑i spun că mi‑e frică să zbor cu avionul, zice el și scutură din cap. Nu frică. Sunt îngrozit.

Las ușa să se închidă în urma mea.

– Care‑i noua dumneavoastră slujbă?

– Ăăăă… piese de mașini, clipește el. Sunt noul director regional la departamentul de ansambluri de piese de schimb pentru roți din cadrul Hunt Motors.

– Pare o slujbă grozavă, spun. Aveți… suporți în console.

– Lucrez la firma asta de mult timp. Înghite anevoie. De aceea nu vreau să mor într‑o minge de foc… Chiar nu vreau să mor într‑o minge de foc zburătoare.

Sunt tentată să‑i atrag atenția că nu va fi, de fapt, o minge de foc zburătoare, ci mai curând una care coboară rapid, dar bănuiesc că asta nu‑i va fi deloc de ajutor. Bărbatul își împroșcă iarăși fața cu apă și îi ofer un alt șervețel de hârtie.

– Mulțumesc, murmură el, cu răsuflarea întretăiată, și se în­dreap­tă de spate, încercând să se adune. Pariez că n‑ai mai văzut niciodată un om în toată firea purtându‑se atât de stupid, nu?

– Cam de vreo patru ori pe zi.

Ochii lui mici se lărgesc.

– Da, cam de patru ori pe zi trebuie să pescuiesc pe cineva din toaleta bărbaților. Și, de obicei, motivul e frica de avion.

Omul clipește des către mine.

– Dar să știi, le spun asta tuturor, nici un avion care a decolat de pe aeroportul ăsta nu s‑a prăbușit…

– Zău? tresare el, dându‑și capul pe spate.

– Nici unul.

– Nici măcar… un mic accident pe pistă?

Ridic din umeri.

– De fapt, e chiar plictisitor pe aici. Oamenii pleacă, merg la desti­nație și se întorc peste câteva zile. Mă sprijin de ușă, ca s‑o țin des­chisă. Veceurile astea nu miros deloc bine seara. Și, oricum, după părerea mea, sunt lucruri mai rele care ți se pot întâmpla în viață.

– Da, presupun că ai dreptate. Rămâne pe gânduri, privindu‑mă pieziș. De patru ori pe zi zici?

– Uneori și mai mult. Acum, dacă nu vă supărați, chiar trebuie să mă întorc. Nu e bine pentru mine să fiu văzută ieșind prea des din toaleta bărbaților.

El zâmbește și, pentru câteva clipe, îmi dau seama ce fel de om ar fi în alte împrejurări. Un bărbat de o exuberanță naturală. Un bărbat vesel. Un bărbat perfect stăpân pe afacerea lui cu piese de mașină.

– Am impresia că tocmai se anunță cursa dumneavoastră.

– Zici că o să fiu bine?

– Sigur că o să fiți bine. E o companie aeriană foarte sigură. Și sunt doar vreo două ore din viața dumneavoastră. Uitați, SK491 a aterizat acum cinci minute. Când o să mergeți spre poarta de îmbarcare, o să le vedeți pe stewardese îndreptându‑se spre casă, o să le vedeți pe toate că râd și pălăvrăgesc. Pentru ele, să se îmbarce în cursele astea e ca și cum ar merge cu autobuzul. Unele fac asta de două, trei, chiar patru ori pe zi. Și sunt tipe deștepte. Dacă meseria asta n‑ar fi sigură, nu s‑ar urca în avion, nu?

– Ca și cum ar merge cu autobuzul, repetă el.

– Probabil mult mai sigur decât cu autobuzul.

– Da, de asta să fii sigură, zice el și ridică din sprâncene. Sunt o mulțime de idioți pe șosele.

Încuviințez din cap, în timp ce el își strânge nodul de la cravată.

– Plus de asta, aveți o slujbă grozavă. Ar fi și păcat să o pierdeți pentru un lucru așa mărunt. O să fiți bine odată ce vă veți obișnui cu zborurile.

– Poate că o să fiu. Mulțumesc…

– Louisa, mă prezint.

– Mulțumesc, Louisa. Ești o fată tare de treabă. Îmi aruncă o privire întrebătoare. Nu știu dacă ți‑ar plăcea… să bem ceva împre­ună, într‑o zi?

– Cred că au anunțat iar cursa dumneavoastră, domnule, îi spun și deschid ușa ca să poată ieși.

El încuviințează din cap, spre a‑și disimula stânjeneala, și se agită bătându‑și cu palmele buzunarele.

– Da. Sigur. Bine… Atunci eu plec!

– Să aveți noroc cu consolele!

Abia la câteva minute după plecarea bărbatului, îmi dau seama că a vomat peste tot în cabina trei din toaleta bărbaților.

Ajung acasă pe la unu și un sfert. Evit să‑mi privesc chipul în oglinda din lift și intru în apartamentul învăluit în tăcere. Îmi pun pantalonii de pijama și un hanorac, apoi deschid frigiderul, scot o sticlă de vin alb și‑mi torn un pahar. Buzele mi se strâng când simt acreala lui. Mă uit pe etichetă și îmi dau seama că trebuie să‑l fi des­făcut cu o seară înainte, apoi am uitat să pun dopul sticlei. Decid însă că nu‑i o idee bună să mă gândesc prea mult la lucrurile astea, așa că mă prăbușesc într‑un scaun, cu tot cu sticlă.

Pe polița șemineului, se află două cărți poștale. Una e de la pă­rinții mei, care mă felicită de ziua mea. Mama îmi transmite „cele mai bune gânduri“, dar cuvintele ei mă dor ca o rană de cuțit. Cea­laltă e de la sora mea, care‑mi sugerează să vină cu Tom la mine peste weekend. E de acum șase luni. Pe telefon am două mesaje vocale, unul e de la dentist. Celălalt, nu.

Bună, Louisa. Sunt Jared. Ne‑am întâlnit la Dirty Duck, mă ții minte? Ne‑am tras‑o… (se aude un chicotit bizar, înăbușit). A fost… cum să‑ți spun… Mi‑a plăcut. Mă gândeam că am putea s‑o facem din nou? Ai numărul meu de telefon…

Când sticlă e goală, mă bate gândul să mai cumpăr una, dar nu vreau să ies iar. Nu vreau ca Samir, de la băcănia nonstop, să facă iar una dintre glumele lui despre sticlele mele fără fund de Pinot Grigio. Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Brusc, mă simt sfârșită de oboseală, dar e acel gen de epuizare care‑ți face capul să‑ți țiuie și care‑mi spune că, dacă mă bag în pat, n‑o să adorm. Mă gândesc preț de câteva clipe la Jared și la faptul că avea niște unghii cu o formă ciudată. Mă deran­jează oare unghiile cu forme ciudate? Mă zgâiesc la pereții goi din camera de zi și realizez, deodată, că am nevoie de aer curat. Chiar am nevoie de aer. Deschid fereastra de pe hol și mă cațăr, într‑un echi­libru precar, pe scara de incendiu până ajung pe acoperiș.

Prima dată când am urcat aici, acum nouă luni, agentul imobiliar mi‑a arătat cum amenajase fostul chiriaș o mică terasă cu grădină pe acoperiș, instalând o băncuță și împrejmuind‑o, din loc în loc, cu câteva ghivece mari cu flori.

– Desigur, oficial, nu e terasa ta, mi‑a spus agentul, dar aparta­men­tul tău e singurul cu acces direct la ea. Cred că e destul de drăguță. Ai putea da și o petrecere aici, sus.

M‑am holbat la el, întrebându‑mă dacă chiar par genul de om care să dea petreceri.

De multă vreme, plantele s‑au veștejit și s‑au uscat de tot. Se pare că nu sunt foarte pricepută să am grijă de lucruri. Acum stau pe acoperiș, uitându‑mă la bezna care învăluie întreaga Londră. În jurul meu, milioane de oameni trăiesc, respiră, mănâncă, se ceartă. Mili­oane de vieți complet separate de a mea. Este o pace stranie.

Luminile sclipesc, pe când zgomotele metropolei străpung aerul nopții, de la motoare turate de mașini la uși trântite. De la câțiva kilometri, dinspre sud, se aude huruitul gros și înfundat al unui eli­copter de poliție, al cărui reflector scanează bezna în căutarea vre­unui infractor care și‑a pierdut urma în vreun parc local. Undeva, în depărtare, răsună o sirenă. Întotdeauna se aude o sirenă.

– N‑o să‑ți ia prea mult timp, și o să te simți ca acasă, îmi spusese agentul imobiliar.

Aproape că mă pufnise râsul. Orașul mi se pare acum la fel de străin ca întotdeauna. De fapt, totul mi se pare străin zilele astea.

Ezit, apoi pășesc pe balustradă, cu brațele întinse în lateral, ca un acrobat pe frânghie, puțin abțiguit. Pun, pe rând, un picior în fața celuilalt, de‑a lungul bordurii de beton și simt cum adierea îmi gâdilă firișoarele de păr de pe mâinile întinse. Când m‑am mutat aici, în clipele cele mai grele, uneori îndrăzneam să merg de la un capăt la altul al balustradei blocului. Când ajungeam la celălalt capăt, râdeam, în aerul nopții. Vezi? Sunt aici, vie și nevătămată, chiar pe margine. Fac ce mi‑ai spus!

Devenise un fel de obicei secret: eu, linia orizontului, confortul întunericului, anonimatul și conștientizarea faptului că aici, sus, nimeni nu știe cine sunt. Îmi ridic fruntea, simțind adierea nopții, auzind râsete de jos, sunetul înfundat al unei sticle sparte, forfota traficului către oraș, văzând șuvoiul nesfârșit, roșu, de stopuri auto, asemenea unui șuvoi de sânge. Doar între trei și cinci dimineața e ceva mai liniște, bețivii s‑au prăbușit în paturile lor, maeștrii bucătari de pe la restaurante și‑au scos șorțurile, iar puburile și‑au închis ușile. Liniștea acelor ore e întreruptă doar sporadic de mașinile de aprovizionare, de deschiderea brutăriei evreiești de peste drum, de bufniturile ușoare ale dubițelor cu ziare care aruncă teancurile de hârtie. Cunosc și cele mai subtile mișcări ale orașului, fiindcă nu dorm.

Pe undeva, acolo, jos, petrecerea continuă la White Horse, un local plin de hipsteri și de tipi din East End, un cuplu se ceartă în stradă și, în partea cealaltă a orașului, la spital sunt aduși răniți, bol­navi și oameni care abia au reușit să mai supraviețuiască încă o zi. Aici, sus, sunt doar aerul, întunericul, avioanele de marfă ale FedEx, zburând de la Heathrow spre Beijing, și nenumărați călători, precum Domnul Băutor de Whisky, în drumul lor spre ceva nou.

– Optsprezece luni. Optsprezece luni bătute pe muchie. Dar când o să fie destul? mă trezesc întrebând, în beznă. Și iată – simt din nou înlăuntrul ființei mele un clocot, furia neașteptată. Mai fac doi pași, privind în jos la picioarele mele. Fiindcă asta nu mi se pare viață. Nu mi se pare nimic.

Doi pași. Încă doi. Voi merge până la colțul blocului în noaptea asta.

– Nu mi‑ai dat șansa la o nenorocită de viață, nu‑i așa? Chiar deloc. Doar mi‑ai zdrobit vechea mea viață. Ai făcut‑o bucăți. Ce să fac acum cu ce‑a rămas din ea? Când am să simt…

Îmi întind brațele, simțind iar pe piele aerul rece al nopții, și‑mi dau seama că plâng, din nou. Să te ia naiba, Will! șoptesc. Să te ia naiba că m‑ai părăsit!

Durerea se ridică în mine ca o maree spontană, năvalnică, cople­șitoare. Și, pe când simt că mă scufund în ea, o voce se aude, din umbră:

– Nu cred c‑ar trebui să stai acolo.

Mă întorc pe jumătate și zăresc pe scara de incendiu un chip mic și palid, cu ochii întunecați larg deschiși. Din sperietură, un picior îmi alunecă pe balustradă și trupul mi se înclină spre exterior. Inima îmi bate cu putere, iar după o fracțiune de secundă corpul își continuă mișcarea. Și apoi, ca într‑un coșmar, devin imponderabilă, în abisul nocturn, picioarele mi se mișcă necontrolat deasupra capu­lui și aud un țipăt care ar putea fi al meu.

O bufnitură.

Și apoi beznă totală.

Traducere din limba engleză de Gabriel Tudor.
Foto: jojomoyes.com

Cartea poate fi PRECOMANDATĂ la Libris.ro aici >>

sau pe situl editurii Litera cu 15% reducere aici >>

#avanpremiera #club de carte #Dupa ce te-am pierdut #featured #inainte sa te cunosc #jojo moyes