Jurnal de librar: turistul cel de toate zilele

de / June 17th, 2016 / 857 vizualizari

Mai degrabă așa: și nu ne da nouă turistul nostru cel de toate zilele!

Pentru cei mai mulți dintre librarii pe care-i cunosc, turiștii sunt chestia aia enervantă cu chip de om, aproape întotdeauna cu o atitudine scârboasă de superioritate, pe care ai vrea să-l alergi cu o furcă în mână dacă n-ai ști că așa-ți sapi singur groapa spre știrile de la ora ceaiului britanic.

De cele mai multe ori, chestiile sus-menționate put. Înțeleg, sunt turiști, se plimbă toată ziua, le iese transpirația și pe ochi de atâta entuziasm pentru o țară unde ”Oh my God, you speaaak Eeenglissshh!!!”. Dar împuțiciunea este deranjantă indiferent de cauze, să nu ne prefacem că abia așteptăm să mirosim boschetari pentru că empatizăm cu ei. Sunt două chestii complet diferite.

Pe când lucram la standul despre a cărui înființare v-am povestit aici, era chiar lângă mine (în dreapta) o bancă. Chiar lângă mine, dar în stânga, era o căbănuță din aia de un metru cu Exchange colorat și luminos care sclipea în toate zările. Eram, s-ar putea spune, înconjurată de posibilități de preschimbare a minunaților dolari în lei slinoși de strâns la piept. Dar nici măcar o dată nu s-a întâmplat să se ducă vreun turist direct la bancă sau la Exchange și să-și rezolve treburile. Nu, de fiecare dată se opreau lângă mine, se uitau fix, dar absolut fix în geamul băncii sau în luminițele Exchange-ului și urlau la mine:

– Exchange??? Wheereee can I goooo???

Spun că urlau pentru că – și-am observat asta destul de bine o vreme – oamenii au impresia că vorbesc o limbă străină bine dacă urlă-n limba lor. Țipătul nu face engleza română, la fel cum nu face nici franceza spaniolă ori whatever. Oricum: femeie, te uiți spre Exchange, de ce trebuie să fii dobitoacă și să întrebi? Jur că îl vezi, juuuur!!! Nu e după colț sau ascuns de un nor pufos. Te uiți la el!

Cei mai murdari: americanii. Cei mai gălăgioși: babele din Spania, rujate, machiate, botoxate, arătând ca niște îmbinări parțial reușite de piese de diferite vechimi și densități. Cei mai pretențioși: nemții. Cei cu foarte mulți bani: tipele moldovence sau rusoaice, dar al dracului de tinere, arătând perfect, alături de vreun tătic sau bunic burtos și cu vârsta cel puțin dublă, scoțând mereu cardul în urma alegerilor partenerei. Cei mai prietenoși: italienii (deși un cretin superpensat se înfipsese mai demult în mijlocul Pieței Sfatului și urla la boschetarii prieteni cu toată lumea și inofensivi ceva legat de faptul că-s români împuțiți, cu mame curve, de care nu scapă nici aici, nici în Italia. Eram în treacăt, i-am arătat degetul mijlociu și am intrat calmă în librăria în care lucram atunci).

Nemții n-au habar de engleză, dar mereu vor ceva pe gratis, ceea ce mie mi s-a părut șocant o vreme, până am devenit imună:

– This bookmark! Gift?

– It᾽s 2 lei.

– Oh, I know. But gift?

– No, you have to pay for it.

– Ja, but we tourists, you should give it for free, because I visist Romania.

– No, I won’t pay for that from MY money.

– Why nooot, dear?

– Whaaaat? Do you actually know how much I earn per month? Based on this idea, you should be giving me money.

Ș-apoi i-a zis neamțului de lângă, din ce am priceput, că „hai să plecăm, că asta e proastă și nu vrea să cedeze și să ne dea ceva”.

Asta era acum vreun an. Acum vreo săptămână, o bătrână din Spania, cu accentul ăla nesuferit în engleză:

– Ooh, hiiii. Maybeee… you speak a liiiitle bit of Eeenglish?

Și da, mă jignește întrebarea asta atât de întrebătoare, pentru că e pusă de la nivelul ăla la care te pui singur când crezi că, plecând în vacanță în România, vei vedea maimuțe peste tot. You aint superior, bitch!

Iar asta îmi amintește de scriitorul Andrew Nicoll, despre care aveam o părere bună (bazată pe titlul cărților lui, pe care nu am mai ajuns să le citesc) și care a fost la o lansare de carte în Brașov acum ceva vreme, poate vreo 2 ani să fi trecut de atunci. Toaaată lansarea, omul ăla nu a făcut decât să gafeze, l-aș fi bătut dacă n-ar fi fost așa masiv, am comentat și mormăit pe tot parcursul lansării, cât ne-a jignit el, fără să-și dea seama, probabil.

Avea translator, dar sala râdea când făcea el glume, nu aștepta nimeni să traducă femeia respectivă. Așa că el, șocat:

– Ooooh my God, you guys speak English!!! All of you??? Wow, DO YOU REALLY UNDERSTAND WHAT I AM SAYING RIGHT NOW? This is crazy, I cannot believe it.

Eu tot comentam pentru mine (și probabil unul-doi oameni de lângă mine care mă auzeau) că da, chiar ne ștergem și la cur, facem baie, mâncăm chestii cu lingură și furculiță, ne acoperim goliciunea cu materiale și suntem, în majoritate, monoteiști.

Apoi, tot Nicoll ne-a mai spus cum credea el că nu avem aeroport sau ceva de genul, că a ajuns la București și era uimit. Că până la vârsta-i venerabilă nu intrase într-o universitate și că făcuse asta abia în România, unde fusese invitat – el fiind ceva tăietor de lemne în viața de zi cu zi, dar cu opinii greșite legate de ce înseamnă alte nații.

Tot un fel de turist scăldat în baia stereotipurilor și el…

Foto: bookicious.com

# # # # # # #

Anca Zaharia

Iubitoare de cuvinte scrise și matroană la Ancazaharia.ro. Autoare a cărților „Sertarul cu ură”, „Jurnal de librar” și "Suicid" apărute la Herg Benet.

15 Comentarii

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare