Inside Out – un montagne russe înduioșător despre emoții

de / April 29th, 2016 / 499 vizualizari

inside-outHaideți să facem un experiment pentru o clipă: închideți ochii și lăsați gândul să zboare, concentrându-vă pe prima amintire ce vă vine în minte. Ce sentiment v-a provocat această amintire? V-a adus zâmbetul pe buze? Sau poate a dat drumul unei lacrimi în colțul ochiului? sau poate furie, dezgust, teamă? V-ați imaginat vreodată cum arată aceste sentimente și ce se întâmplă în mintea unei persoane când este cuprins de una dintre aceste stări psihice? De la această cugetare pornește acțiunea filmului Întors pe dos (Inside Out), cel mai nou film de animație produs de Pixar (2015).

După ce au explorat posibilitatea ca jucăriile (Povestea jucăriilor – 1995), gândacii (Aventuri la firul ierbii – 1998), monștrii ( Compania Monștrilor – 2001), supereroii (Incredibilii – 2004), mașinile (Mașini – 2006) sau roboții (WALL-E – 2008) să aibă sentimente, a venit rândul sentimentelor să aibă sentimente. Poate suna ciudat, dar Întors pe dos este din punctul meu de vedere cel mai bun film de animație psihologic pe care Pixar putea să îl producă.

Acțiunea începe într-o peșteră întunecată, aluzie la filosofia lui Plato legată de conștiința neformată. Când Riley se naște, ia ființă și Bucurie, o zână sclipitoare și exuberantă, adevărata protagonistă a filmului. Pe măsură ce Riley crește, ei i se alătură și alte emoții: Tristețe – o picătură albastră care mereu regretă lucrurile pe care le face, Teamă – un personaj fusiform mov, care are atacuri de panică spontane la orice pericol real sau imaginar, Dezgust – o domnișorică verde și elegantă, care urăște broccoliul, și Furie – un burete roșu ce ia foc atunci când e provocat. Cei cinci monitorizează viața lui Riley și îi determină reacțiile și comportamentul de zi cu zi cu ajutorul unei console cu butoane și mânere, îndrumați îndeaproape de Bucurie, care joacă rolul unui micro-manager obsedat de ideea că doar sentimentele pozitive trebuie să conducă viața unei persoane. Toate amintirile fetei sunt stocate în bile colorate după sentimentele ce guvernează scena respectivă – albastru pentru tristețe, galben pentru bucurie, mov pentru teamă, roșu pentru furie și verde pentru dezgust.

Lucrurile o iau razna rapid când Riley, ajunsă la vârsta de 11 ani, se mută împreună cu familia din Minnesota în înspăimântătorul San Francisco. Mersul la o școală nouă, faptul că noua casă este departe de ceea ce își imagina ea și că pizza e acoperită cu dezgustătorul broccoli declanșează un adevărat haos interior, umplând-o pe fată de angoasă și determinând un comportament ieșit din comun. Toate aceste sentimente contradictorii declanșează colapsul sistematic al “insulelor de personalitate” – literalmente, insule plutitoare care îi definesc personalitatea și care reprezintă teme precum familia, prietenia, sinceritatea și pasiunile. O defecțiune tehnică le aruncă pe Bucurie și Tristețe în necunoscut, unde, încercând să revină la pupitrul de comandă, ajung să exploreze zone ale minții lui Riley: memoria – dulapuri enorme pline cu amintiri,  imaginația – un parc de distracții, subconștientul – o peșteră ferecată cu porți mari și grele, gândirea abstractă – o încăpere cu forme geometrice foarte simplificate etc. Când Dezgust, Teamă și Furie se trezesc singuri la comandă, își dau seama că sunt depășiți de situație și încearcă să facă lucrurile „așa cum le-ar face Bucurie”, însă lucrurile degenerează rapid. Fata se simte tot mai deprimată și dorul față de viața liniștită din Minnesota se intensifică, fugind de acasă.

Chiar dacă modelul emoțional invocat de film este extrem de simplificat, parțial inspirat de teoria “psihoevoluționară” a lui Robert Plutchik, modul de gândire prezentat în film se mulează perfect pe noile teorii de creștere și educare a copiilor, precum atașamentul parental, astfel că mesajul –că tristețea este un sentiment la fel de valoros ca fericirea – este transmis cu mai mare pietate decât v-ați putea imagina. Mai mult, prin felul în care descrie dispariția treptată a gândirii copilărești și explorează mecanismul uitării, animația Întors pe dos primește o semnificație universală.

Asemenea tuturor filmelor excelente de la Pixar, Inside Out este plin de înțelepciune, fără a sacrifica însă inocența personajelor. De exemplu, în evoluția eroinei, aceasta ajunge la adolescență, însă butonul marcat “pubertate” nu este apăsat. Este de ajuns că acest buton există. Mai mult, zbuciumul interior al inamorării adolescentine este redat extrem de haios în scena în care Rylei îi zâmbește unui băiat, iar mintea acestuia aproape că se scurtcircuitează. Chiar și gândurile părinților sunt inocente: mama ei încă visează cu ochii deschiși la un frumos pilot de elicopter brazilian, în timp ce tatăl ei este distras de gânduri despre sport.

Însă dincolo de inocența specifică necesară vizionării filmului de către copii apar și multe aluzii pe care doar un adult le-ar putea întelege: nu putem trece cu vederea aluziile discrete la Hitchcock (undeva într-o secțiune a capului lui Riley numită “Producții de vise”, vedem un poster în stilul consacrat Saul Bass Vertigo pentru un film imaginar numit “Cad pentru un timp foarte lung într-o groapă.”) sau la cubism (călătorii prin zona inconștientă a creierului lui Riley dau peste o intrare cu textul “Pericol, gânduri abstracte”, care este ușa către un tărâm cu obiecte și personaje fragmentate, ca și când ar fi parte dintr-un tablou cubist).

De ce ar trebui vizionat? Pentru că este un montagne russe înduioșător despre emoții (care nu sunt bune sau rele, ele doar sunt, pur și simplu), despre exprimarea și acceptarea lor necondiționată și despre comunicare între părinți și copii.

# # # # # # #

Patricia Lidia

Inginer, femeie și mamă în viața reală, autor de texte pentru copii și jurnalist cultural neoficial în viața virtuală...

Postul precedent

Un comentariu

Comenteaza

Scrie un comentariu

Alte articole
asemantoare